gandul ca acum, acum privesc, simultan, ceata asta superba, dar si viata pe care mi-o pregatesc, adica seize-the-dayuri si proiecte pe termen lung, constiinta (subita) ca traiesc nu dintr-un miracol intr-altul, ci intr-un fel de serial cu schepsis pe care (uneori) reusesc sa rezist ispitei de-a-l exploata ]n termenii unei religii revolute- toate astea, de-a valma, plus absenta acelor vise in care e inadmisibil de bine si nu vrei sa se termine inseamna un singur lucru: sunt, cu siguranta, fericita.
incercand sa ma adaptez vremurilor noi si ceva mai sigure pe terenul carora mi-am instalat tabara, scriu fals si neconvingator. e liniste si doar cateodata razbat prin peretii spoiti cu ger de ianuarie si var galbui voci care ar merita ascultate. trantita pe canapea, fara pofte si fara anexe dureroase (stafii dintr-un eventual univers paralel), preaslavesc aceasta prefacatorie: ca ma intereseaza brusc lucruri de adevarul carora nu m-am indoit niciodata.

acolo slash aici- dintotdeauna. ca nimic nu e real, bunaoara.  toate aceste truisme nostalgizante: altadata stiam, altadata puteam… niciun pic de entuziasm nou-nout. si aceasta usurare: ca nimic din toate astea nu ma afecteaza. aud scancete si dorinte de anul trecut, de acum 2 ani, de acum 10 ani. drumuri infundate si cladiri surpate de care nu m-am ocupat. nu-mi mai vine decat sa ma trantesc intr-o zapada de raceala careia sa fac abstractie si, poate, sa aduc inapoi/sa transplantez intr-un cluj perfect locul acela, acum daramat, de vizavi de siderurgistrul unde…
?dar cum as fi fost altfel: crancena, perseverenta, incapatanata, neacceptand niciun nu pe post de raspuns final. sa presupunem ca nicio istorie alternativa nu-mi va recrea traseele pline de ezitari, indecizii si lasitati. sa ne dorim asta.  timpul e, totusi, gura aceea intredeschisa pentru adevarurile careia platesti intotdeauna prea mult.